Karma is … your friend
Posted by Ovidiu U | Filed under cult
De cate ori ai ajuns sa te intrebi ‘what if?’
Si niciodata nu ai ajuns sa gasesti un raspuns. De fapt e imposibil, nici macar daca incerci sa reproduci situatia nu e la fel. Alt loc, alta atmosfera, alt decor, poate chiar alte personaje. Asta merge doar in teatru, viata reala se consuma in alte forme.
what if?
Daca mergeam la interviul ala? Daca ma imbracam altfel? Daca puneam mai multe in CV? Daca aveam in mana un trandafir rosu? Daca nu o lasam sa plece? Ne izbim de ‘daca’ asta cred ca in fiecare zi. De cele mai multe ori e doar banal, te tine ocupat 10 secunde si uiti. Alteori iti macina mintea zile, saptamani pana sa uiti. Trec ani, iti mai aduci aminte, dar intre timp iti vezi de viata asa cum e ea. Orbecai prin cotloane cu mainile intinse ca sa nu dai cu capul, alergi de nebun in rasarit, stai pe o bordura cu privire goala. Nu poti sa anticipezi, nu te pregateste nimeni, nici macar cand le programezi nu ies intotdeauna cum vrei tu. De pe o zi pe alta, de cele mai multe ori.
E adevarat, te poti antrena profesional, intelectual, fizic. Oricine incearca sa o faca dar nu e pentru viata. E pentru cele 8 ore de la lucru, e pentru un flirt inocent in tramvai, poate si pentru a fugi ca sa scapi cu viata. Dar astea nu te ajuta atunci cand trebuie sa iei hotarari de suflet. El e intotdeauna imprevizibil, pe moment.
Daca o fi karma sau oricum vrei sa-i spui pe undeva cred ca face cumva sa te ajute. Altfel ar fi stupid, nu? Echidistanta, nepartinitoare, nefacatoare de rau intentionat.
Cum ar fi sa iti vezi toate momentele in care ai ramas mut, pierdut in ganduri si scenarii ca pe o noua sansa?
fi prieten cu tine ca altfel iti pierzi viata luptand de unul singur
oameni si oameni – one man army
Posted by Ovidiu U | Filed under random
Astăzi opusul codependenților. De fapt nu știu dacă sunt chiar în partea cealaltă dar aproximativ. Categoria asta cred că ține și de vârsta cât de cât. Spre deosebire de ceilalți, cer o mână de ajutor strângând din dinți. Mormăie un ‘mersi’ abia inteligibil de parcă ei ți-au făcut un favor ca te-au ascultat dar se simt parca rușinati ca au fost nevoiți să apeleze la cineva cu o problemă. În rest se chinuie singuri, dau cu capu de praguri mai mai sa il spargă (capul sau pragul) și insistă. Până aici nimic iesit din comun sau tragic. Ca deh, se spune ca până nu încerci pe pielea ta nu te convingi.
Numai că si ei se impart in doua:
cei pe care nu-i ajuta chiar atat de mult intelectul si in loc de 90% transpiratie urca intr-un procent absurd de 98% (care mie deja mi se pare inutil);
cei care nu se lasă, se iau la trântă cu viața nonstop și până in panzele albe, intr-un efort constant pentru a-și demonstra ca ei au inventat autodidactul și orice se poate realiza cu destul efort. Numai ca ei folosesc si niste materie cenusie, lucru vital; am o problemă si cu ei, bineinteles. Where’s the fun in all this?
Revenind la prima categorie, îi compatimesc. Pentru ca nu realizează futilitatea efortului si rareori invată din experiente. De cele mai multe ori se aleg doar cu botu plin de sânge de la atatea izbituri fară să ințeleaga cauza.
Dar cel mai grav e perseverența inutilă care macină. Din pacate iremediabil, cred. Adună stres real, frustrari, devin reticenți la orice si se adăncesc din ce in ce mai mult in masina de tocat viață. Se trezesc din când in când prinși in capcană, se duce dracu orice randament, dispare orice urmă de curcubeu si proiectează nemotivat si unde nu trebuie problemele. Viața socială devine un simulacru si mai există doar prin puterea obișnuintei, ceva făcut cu drag și din pasiune iși pierde rostul din lipsă de timp, relizările profesionale se atenuează.
Încet ajungi din om neom, constant stresat si nesatisfacut.
E adevarat, la inceputuri ți se pare cool sa stai pe picioarele tale, să te zbați si te mândrești cu realizari pe care nu le contest. Numai că de unul singur e greu. Și e și mai greu când te pierzi fară să îți dai seama de asta. Orice punct de sprijin devine din ce in ce mai instabil pentru ca in repetate rănduri l-ai refuzat.
One man army suna bine. Dar numai in teorie sau atunci când intr-adevar stii că poți. Dar niciodata un singur om nu a câștigat razboaie. Și viața e cel mai greu război…
oameni si oameni – codependenta
Posted by Ovidiu U | Filed under random
Asa-i ca’s faini ei codependentii?
Drăguți în felul lor. Și amabili, că nu-și permit să fută meciu cu oamenii, să nu-i piardă. Am întâlnit fel de fel dintre ei. Și îmi plac, dar nu pe perioade lungi. Devin ca scaieții și eu cred că sufăr de ‘attachament issues’. lately.
Dar acu despre ei, de mine altă dată.
hokay. Nu o sa încerc să fac vre-o teză despre ei, ca toți îi știm și păreri sunt împărțite. În prima fază nu-i recunosc. Cum sunt eu așa fire miloasș, când mi se cere sfatul îl dau. Bun sau prost, nui bai. Bine, nu dau sfaturi proaste voit. Încerc să fiu cât mai obiectiv, să văd problema din toate unghiurile și după ce trag niște concluzii arunc cu părerea. Și se pare că mai zic și bine uneori pentru că așa-s codependenții, ca bumerangii. Îi trimiti în lume cu soluții dar la urmatorul test zbang. Îs acolo, dau din coada cu privire zâmbitoare și așteaptă să le dai osul rezolvarea.
Acuma se întâmplă în doua feluri. Ori am fost de ajutor prima oară și atunci nu am nici o problema să stau la o cafa și să despicăm fire sau am vorbit degeaba prima oară și atunci cam refuz să fiu de ajutor a doua. Nu din rautate. Ci pentru că atunci când sunt întrebat nu îmi pun ochelarii de cal să vad într-o singura directie așa ca ofer 2-3 variante. Care îs cam toate ce le văd. Și dacă nu au fost bune nu prea mai am ce să zic. Asta dacă bumerangu e cu aceeași problemă. Daca e alta dar prima oară nu am fost bagat în seamă atunci nu mai zic pentru că .. de ce? Dacă tot sunt întrebat imi place să se țină cont de ce spun mai ales când pe moment everybody’s happy. Așa că renunț și trec mai departe. Ăsta e primul fel de codepen…
Că sunt mai multe feluri dar azi numa doua. (cred ca am zis doua de o groaza de ori in postul asta deja).
Al doilea fel sunt cei care te folosesc ca depozit. Nu îmi dau seama cum functioneaza asta exact. Dar se pare ca la alții ajută. Uite cum se intampla.
- ceau, ce faci?
- nu conteaza, uite eu sunt suparat ca bla bla bla bla … si stau si ascult. Nici macar nu mi se cere parerea despre nimic. Io le zic astora codependenti inofensivi. Și mai plăcuți, pentru că nu trebuie să gândesc și sa vorbesc. Lor le e suficient sa stai, sa asculți și sa mai aprobi/dezaprobi una alta. Și nu, e vorba de cei laudarosi care nu te lasa sa raspunzi nici macar la ‘ce faci’ si incep sa se infoaie in pene. De asta spun ca nu-i inteleg cum functioneaza. Cu ce te ajuta daca zici cuiva ceva fara nici o rezolvare? Aici nu vorbesc de secrete capitale care te ard pe limba sa le zici si altora ca altfel simti ca mori. Nu, doar bla bla si mici miorlaituri/frustrari adunate in ultimele doua trei zile.
ciudati oamenii ..
