Whatever works
Povestea incepe cu un copil teribil care credea ca le stie pe toate. Stiti genul, 20+ ani, otzara destept, iesit in lume etc. Baiatul asta facea misto de toate ce le intelegea sau nu. Religia nu era nici ea iertata. Dar mai mult de atat, radea larg de oamenii care mergeau la biserica duminica, care se rugau sau isi faceau cruce cand treceau pe langa o biserica. Adica cum, de ce? Care e rostul in toate astea? Eh, copilul a mai crescut. A ajuns sa dea cu capu in pragu de sus, lo mai durut curu dupa ce s-a adunat cazut gramada si si-a dat seama ca nu prea conteaza ce faci atata timp cat functioneaza.
Te simti mai bine o saptamana dupa ce mergi la biserica? Pai cine sunt eu sa te iau la misto sau sa rad de tine? Poate tu intra-devar o faci pentru ca te ajuta, si oricum daca dai de un wise kid ca cel din poveste explica-i de ce nu are rost sa rada.
Sau poate alergi in fiecare seara sa scapi de tot stresul de peste zi. Sau te imbeti vineri seara, sau dansezi pana dimineata de iti ard talpile. Exemple sunt multe, orice le poate gasi si nu asta e ideea.
Atata timp cat gasesti supapa care te scapa de cotidian si de toate mizeriile care se intampla foloseste-o fara sa iti pese de ce spun unii sau altii, oricat de ciudat ar fi ceea ce faci.
Ultimul gând
Iti aduci aminte ce am spus ?
De fapt nu, tu nu erai acolo. Eram eu, singur.
Cred ca nici macar nu am zis cu voce tare. Se poate totusi sa fi fost soptit.
Hai sa iti povestesc. Am plecat Ai plecat. Eu doar am stat si m-am uitat cum te duci. Intr-un final m-am ridicat de pe pietre si am plecat si eu. Nauc. Mi-au trebuit ore sa ajung acasa. Care ajunsese doar o camera. Drum facut normal in 20 de minute. Nici macar nu te-ai uitat dupa ce ai plecat. Pur si simplu te-ai dus. Ma uitam prost cum dispari fara sa imi dau seama clar ce s-a intamplat.
Nu mai puteam sa stau aici asa ca am plecat si eu. Intr-o sambata. Câtă eliberare sa pot sa ma rup si sa plec. Am bantuit ore intregi prin orase necunoscute. Mi s-a zambit de zeci de ori probabil fara sa bag in seama. Ma suiam in tramvaie, coboram in gari, ma urcam in trenuri. Am ratacit pe strazi noptile. Cu castile in urechi. Nu stiu exact ce am vazut, pe unde am fost nu stiu sigur.
M-am trezit odata cu o raza de lumina in ochi. Si am plecat iarasi. De data asta am inceput sa si vad. Am ajuns intr-un loc ca din poveste. Un tablou. O banca, o straduta aproape pustie, o familie de rate pe lac. Si o movila de iarba cu un nuc care tinea umbra. M-am asezat sub el si mi-am aprins o tigara. Au trecut iarasi ore fara sa imi dau seama. Ma simteam mort. Nu simteam nimic de atata durere. Putea sa mi se intample orice, puteam sa-mi fac orice fara sa mai doara.
Brusc mi-am dat seama ca mai jos nu pot sa ma duc. Si atunci ti-am soptit. Poate m-ai auzit pentru ca te simteam asa de aproape. A fost un ultim gand pentru tine. Si pentru mine in momentul ala: te iubesc.
M-am ridicat si am zambit. Si m-am apucat iarasi de viata.
Da, te-am iubit.
Calul de dar nu se cauta la dinti
Ma uit la poze fel de fel. Unele absolut extraordinare. Si nu ma refer la o priveliste mirifica pe care o poti capta si cu o sapuniera. Ci de conceptie. Dar nu de studio. Pur si simplu o poza reusita, unghiul ideal, lumina vine de unde trebuie, nici prea multa nici prea putina .. stii la ce ma refer.
Ma mai uit si la filme. Faine, unele. Cel mai greu insa e sa le gasesc. Pentru ca nu stiu cum. Doar din vorba in vorba mai dau de un film bun si in general cele mai reusite le-am vazut in urma recomandarilor.
Citesc si bloguri dintre care unul este on top. Nu dau nume din egoist, nu vreau sa il citeasca si altii. Dar e foarte bine scris, pe cuvant.
La carti uneori e problema. Tind sa le judec dupa coperta. Sau dupa scurta descriere scrisa pe coperta 4 care din ce am vazut devine din ce in ce mai penibila.
Nu pictez si nu ‘prea’ scriu, nu ma consider daruit cu asa ceva.
Stateam si ma gandeam la pozele alea faine, la filmele care m-au atins la suflet, la arta in toate formele ei. Ai vazut stencilurile pe toate zidurile ? La unele m-am oprit si am stat cate 5 minute. Incredibil cat de multe poate sa spuna un petec de vopsea de 10×10 cm.
Toate astea facute de oameni. Care mai de care, unii mai saraci cu duhul, altii de o inteligenta sclipitoare, unii de 14 ani.
Cum pot oamenii astia ? Ce au in plus ? Cine i-a invatat ?
Cum poate Cristi sa faca poze asa frumoase ?
Unde gaseste Richie filmele alea pe care le recomanda cu caldura ?
El blogeru de unde isi ia ideile pentru posturi ?
……
Si vroiam si eu. La trecut. Pentru ca m-a lovit dintr-o data. Nu i-a invatat nimeni. Nimeni. Nu poti sa inveti. Si nici sa furi meserie. Pur si simplu poti.
Asa ca in loc sa vreau si eu sau sa incerc sa copiez prefer sa fiu spectator. Si sa savurez ceea ce vad. Si ma simt mai bine acum neincercand.
Fac si eu poze. Dar nu copiez. Scriu dar nu fur idei.
.. celor care imi dau voie sa vad o parte din darul lor intr-un post, intr-o idee sau in orice altceva: multumesc
One day at a time
Azi. Doar azi. Nu ieri, nu maine.
Tu. Fara ea, fara el, fara noi, fara voi.
Azi ai voie sa plangi. sa razi. Zambeste. Citeste. Urla. Scuipa cu scarba. Impusca. Uita-te in gol. Mangaie. Saruta. Iubeste. Zgarie. Musca. Atinge. Trage in piept. Lumineaza pe altii. Lasa-te citit. Fa o poza. Invata un vers. Alearga. Savureaza. Danseaza. Pune-ti castile si da la maxim. Joaca-te. Uita-te in gol strivind o lacrima intre pleoape. Doar azi. Nu te gandi ce faci maine. Si ce daca ai facut-o si ieri ?
Mi s-a spus ca sunt chill. Poate prea calm. Uite de ce. Daca sunt cu tine, sunt acolo. Daca nu te mai vreau ma ridic si plec. Daca am ganduri lasa-ma. Jumatati de masura ? M-am saturat de ele. Gandeste-te la viitor!? N-am chef. Gandeste-te tu la el dar nu cand stai la o cafea cu mine. Poate maine mor. Sau poate maine mori. Te ajuta cu ceva ca te-ai gandit in loc sa ma privesti in ochi ?
Mai zi ceva. Ce ? Uita-te la mine. Sunt aici. Ce vrei sa iti zic ? Nu iti e deajuns ca te mangai cu privirea ? Rad cu tine, plang in mine, te astept, fug de tine.
Daca plec lasa-ma. Si eu te-am lasat sa pleci. Dar ai ramas in mine. Te tin cu drag. Ai avut clipele mele, suflarea mea, viata mea. Le-am dat fara sa cer. Le-ai luat fara sa le arunci pe urma. Nu vreau nimic mai mult.
Toate azi. Maine poate o iau de la capat. Habar n-am. Nu imi pasa.
One day at a time. One day at a time one day at a time onedayatatime
(filosofie de bodega pe Leonard Cohen)
despre obisnuinta
- Uite, ti-am adus o floare!
- Ce surpriza, multumesc mult!
- Uite, ti-am adus o floare!
- Vai, multumesc. Ce surpriza placuta.
- Uite, ti-am adus o floare!
- Mersi.
- Am venit!
- Fara o floare?
….
In lanturi
Trezeste-te …
Hai, trezeste-te, intarzii.
Cum adica nu vrei ? TREZESTE-TE ODATA!!
Zornaitul devenise agasant, aproape agresiv. Fara nici un chef m-am ridicat moale din pat si am inceput sa ma echipez. Nu trebuia sa stiu ce fac oricum, rutina isi spunea cuvantul. Toaletarea personala, aruncat pe mine niste haine si .. cam atat. Nici macar drumul nu trebuia sa il constientizez, era suficient sa imi plimb degetul peste zalele reci. Ma amuzam adormit de viteza cu care dispareau in mine. Ciudat cum apareau de nicaieri dar exact atunci cand trebuie. Nu puteai sa scapi de ele orice ai fi facut. Fara sa mai consum energie cu gandurile astea mi-am urmat drumul pana la lucru.
Am inceput iar sa aud zornaitul. Ca un ringtone care zambea marsav. E adevarat, lantul asta era mult mai subtire si fragil. Asa ca mi-am permis sa il rup si sa imi vad de treaba. S-a mai repetat de 2 ori dar am fost la fel de ferm asa ca m-a lasat in pace.
Un BUZZ. De fapt un lant infipt in creier care incepe sa zbarnaie si ma smulge din ganduri. Ce dracu vrea cu mine ? Nu vede ca sunt la lucru ? Ignor personajul si imi continui treaba.
Zilnic am parte de zmucituri din zeci de parti. Fa aia, mananca, du-te la lucru, iti suna telefonul. Nu poti sa zici NU la niciuna. Ma simt ca o marioneta. Dar in cazul asta maestrul papusar e chiar viata. Si in loc de sfori sunt lanturi. Subtiri, groase, ruginite, scurte, unele se rup, apar altele stralucitoare, lungi, pe unele le urmezi de buna voie, altele te tarasc in timp ce te zbati.
Cate lucruri pe zi le faci doar pentru ca asa vrei ?
Rutina
Bineinteles, e foarte posibil sa o dau in bara. Dar macar sa fie public.
E doar o parere, ca tot ce se prelinge prin spatiul asta virtual al meu. Cam cati dintre cei care ies in oras o fac doar pentru a incerca sa scape de ceva ? Recunosc, eu am practicat la extrem sportul asta si m-a ajutat. Aveam nevoie de oameni, de iesit, de dormit 3 ore pe noapte, de excese.
Dar ma indoiesc ca sunt asa de dese cazurile celor care simt ca o sa inebuneasca in casa daca nu ies.
Deviez.
Ma gandeam la ce se poate face sa scapi din rutina. De ce ai avea nevoie de o noapte de betie, de zbatzuiala pana in miezu diminetii sau orice alte senzatii ‘tari’ ? Oricum devine inutil cand o sa iti dai seama ca le faci robotizat si se pierde orice satisfactie. Vad oameni in vitrina vreunui birt care stau cu priviri goale in fumul albastrui si cu o bere in fata. Si par a fi acolo de ore bune. Privirea e la fel de goala si cu un companion la masa. Ce ii scoate pe oamenii astia din casa si cu ce ar putea sa se simta mai bine cand pleaca de acolo ? Sunt la fel de pierduti.
Nu cred ca trebuie ceva inedit ca sa evadezi. Trebuie doar sa iti faca placere. Poate fi o barcuta de hartie pe care o faci cocotat in varful patului, o tigara fumata pe banca, o cafea pe bancile din unirii sau un ceai la Carturesti.
Just live your life, don’t struggle to do it.
Sunt mai frumos
Eu. Nu, nu am trecut printr-o operatie estetica. Ambalajul e neschimbat. Doar eu din el, blogul. E al meu, un fel de oglinda.
Imi place iarna. Zapada de fapt si luna decembrie. Imi plac oamenii de decembrie si cei de zapada. Albi, stangaci, zambitori. Pacat ca se topesc. Amandoi. Dar ma bucur atat cat tine. Copii inbujorati care alearga porumbei rebegiti de frig, mame cu priviri dragastos ingrijorate, animatie, luminite. Sunt in centru, in unirii, peste tot aproape. Pana si felinarele ce-si varsa lumina laptoasa peste asfaltul intunecat tot luminite sunt pentru mine. Pentru ca e Decembrie, e un sfarsit de ceva, un inceput de multe altele.
Nu pot sa zambesc aici asa ca arunc niste fulgi de nea si instantanee cu zapada.
n’joy.
Sportivul de perfomanta din mine {leapsa}
Noroc cu Richie ca mi-a dat un ghiont, altfel nu cred ca ajungeam prea curand pe aici. Nu am uitat nici de provocarea ta Cami, urmeaza sa postez si pe subiectul biblioteca.
Nu prea am facut eu sport de performanta dar am inceput o groaza. Ca sa respect ordinea cronologica incep cu inotul, la ilsa. Acolo ne ducea bunica mea, pe mine si pe Andra (sora) sa ne balacim, cam de 2-3 ori pe saptamana. Apa calda, instructori, plute din spuma expandata. Foarte misto experienta mai ales ca sunt un mare iubitor de apa. Apoi a urmat sport de ‘curte’ sau zona, adica bicicleta.
Cat era ziua de lunga si vremea tinea cu mine calaream un pegas verde cu ghidon mai ciudat. Stiam toata zona complexului, padurea de la Dumbravita, parcul Poporului si Traian. Eram vreo 5-6 pustani care bateam strazile in mare viteza. Sportul asta chiar a fost facut cu performanta pentru ca tin minte 3 incidente.
O pedala careia i s-a desfacut surubul si a picat, urmarea fiind o rana urata adanca de 1 cm si lunga de vreo 5 in pulpa facuta in urma alunecarii piciorului pe pedala lipsa.
A mai fost o cazatura nasoala ajungand zdrelit acasa pe antebrat, sold si picior. De fapt pe toata partea stanga. Cazatura o tin minte pentru ca dupa vreo 2 saptamani, cand imi rupeam bubele am fost uimit sa gasesc un ciob de sticla acolo.
A treia memorabila a fost in spate la Conti/Bega, pe o carare care cobora inspre Sala 2. Viteza mare, ma concuram cu un vecin si o buturuga mascata de iarba, exact in mijlocul cararii. Bineinteles ca am zburat ca in filme peste bicicleta, am indoit ghidonul si roata din fata si am stat vreo 10 minute in fund incercand sa uit de durere.
Am trecut si prin tenis de camp la baza sportiva Electrica, cu profesor si la peretele din parcul rozelor. Asta nu m-a tinut mult, o vara cred.
Pentru ca bateam mingea prin parcuri a mei s-au gandit ca poate sunt un fel de Mutu/Raducioiu/Hagi/whatever si am ajuns sa joc si fotbal la Progresul? (terenul de fotbal de langa gara mica). Tot asa, doar o vara. Aveam pile, pe Ghita Chimiuc care a vrut sa ma ia la Poli dar nu m-a incantat ideea asa ca am lasat-o balta.
La Palatul Copiilor am trecut prin cercul de judo, calculatoare si joaca in lut. Judo/karate am facut vreo 3 ani prin diverse locuri dar cel mai incantat am fost de sala lui Dan Chinda, cred ca sa il chema. Era un tip foarte valabil cu ‘nspe dani pe centura si care avea pe pereti toate armele ce le vezi in american ninja x. Ca tot ziceam de Palatul Copiilor, as fi vrut karting acolo dar nu m-au luat, eram prea mic. Mi s-a dezvoltat fascinatia pentru karturi pentru ca in fiecare sambata dimineata auzeam motoarele care exersau in parcul copiilor.
Si baschetul a fost un sport de placere, in curte la Loga, la gen 28 si la Calderon. Cum s-a citit pana acum, nici un sport fara incidente. Si la baschet am avut o belea. Alergam inspre un coechipier si mi s-a pus piedica. Am aterizat pe un singur picior care uitase sa se incoarde. Urmarea a fost o durere crancena in femur, radiografii si o luna imobilizat in pat. Impactul cu pamantul a fortat femurul in bazin, fara nici o fractura dar nu mai puteam sa merg. Groaznica aminitire, stateam doar pe spate iar orice miscare din somn rezulta intr-o trezire brusca cu dureri atroce.
Cand am mai crescut am ajuns si la canotaj 2 veri. Era placut sa dai din maini cate 3-4 ore pe Bega. Nu la fel de placut in schimb era si sa te miri cum striga toti dupa tine si/sau arunca cu pietre, tu incercand sa mergi cat mai pe mijloc pentru a nu fi lovit. Mai era o tehnica cu podurile. Intrai incet sub ele si ieseai in viteza, tot din cauza asta. Sportul in sine a fost fara incidente, o singura data am picat in apa, cand am trecut de la ‘scoica’, barcuta de incepatori la caiacul profi. Sa iti mentii echilibrul pare mai usor decat este.
Cam astea au fost sporturile copilariei de performanta. Acum am devenit lenes. Bicicleta a fost inlocuita de role dar cum zicea si anca, e sinucidere in traficul de pe zi. Vara este mai relaxant, circulatia fiind mult mai rara. In schimb noaptea e o placere. Am 2 recorduri personale de viteza. Un drum din complex pana la gara facut in maxim 15 minute si tot din complex pana in unirii in 7 minute. Bineinteles noaptea. Mai imi pun si patine in picioare la Mall sau la Eminescu dar nu prea des, de 3-4 ori pe iarna.
Mi-am adus aminte, prima oara am pus in picioare niste role agressive. Eram in Torontal, pe o straduta si incercam sa imi tin echilibrul. Fara sa am nici un habar despre cum se merge pe role, am vazut o masina venind din fata. Intr-un moment de panica am vrut sa ma ascund pe trotuar dar un picior, dreptul vroia neaparat in partea opusa. Asa ca genunchiul meu a ichnit de durere si in 5 minute s-a facut dublu. A ramas asa 2 saptamani, lecuit intr-un final cu foi de varza. (multumesc mama).
Un alt sport care il consider the best este schi. Acum 4 ani am schiat prima oara la Straja. BEEEEEESTIAAAAAL!!
Si gata cu sporturile de performanta. Acum ma rezum la sex.
La revedere.
1001 de morti
Prima oara am murit zdrobit. Asta cand eram mic. Nu o singura data, s-a tot repetat fara sa pot face nimic. Picam tot timpul si muream izbindu-ma de pamant.
Pe urma, urmatoarea moarte memorabila a fost prin inec. Nu violenta, inceata dar sigura. O senzatie destul de usor de acceptat, fara panica.
Printre cele banale se numara spanzurat, impuscat de vreo 20-30 de ori (no headshots), si doar de cateva ori lovit de masina.
O moarte interesanta a fost ars de viu. Eram pe o schela in mijlocul furtunii. Traznetul a lovit constructia de metal si a intrat in mine. Am simtit cum fiecare nerv imi explodeaza si incepe sa imi arda pielea. Totul a durat cateva secunde, culminand cu o cadere libera. De data asta am murit carbonizat zdrobit.
Cu acul in vena nu am murit niciodata, trebuie sa experimentez. In schimb am fost decapitat in diverse moduri. Ce mi-a ramas in minte a fost cu o maceta si cu un topor. Miseleste, pe la spate, de ambele dati.
Pe moment nu imi mai aduc aminte dar o sa revin.
Noapte buna.